Sa iti fie dor. Sa iti lipseasca sfasietor, sa te trezesti visand, trist si neimpacat cu lipsa. Sa vrei si sa speri. Sa bei de dor, sa plangi. Sa faci toate astea cat inca la sfarsitul zilei exista speranta ca dorul va lua sfarsit intr-o dimineata. Pentru ca atunci cand timpul se termina, dorul ramane o socoteala neincheiata cu viata. Knd ceasul se opreste si nu il poti scoate de la mana si te tot uiti sperand ca a mai trecut un minut pana la fix, cand va trece dorul. Si apoi se sparge sticla ceasului si nu mai stii nici macar cat era cand sa oprit. Golul ala neumplut pe kre ei toti il definesc ca dor, nu mai trece. Si il tot inghesui cu amintiri si il calci in picioare cu zambete. Ploaia iti uda gandurile si vrei ca atunci cand se va opri sa rasara si capatul dorului. Nu..dorul nu mai trece. Si vrei sa fii trist, poate vei scoate toata viata si o vei face un mal de asteptare. Apoi sa fii fericit si sa te prefaci intr-o mare de inchipuiri ale unui alt final. Si la sfarsit nu faci decat un mal de prostii. Si dupa toate astea, nu mai ai decat o groapa de scenarii proaste pentru un sfarsit bun, inecate in vinovatzia urmatoarei zile bune. Pentru fiecare moment in care uiti de dor, rupi cate o aripa. Degeaba, oricum sunt cazute toate.
No comments:
Post a Comment