Day1

And all the next will be the same. You left. Caring or not, you did. I almost scream pick me...pick me..but there was no one there to hear. And when the only reason for living is the suffering caused to others..one is already dead. Nu, n-o sa iti mai scriu. Ce a fost de zis s-a zis, ce a fost de rupt, s-a rupt, ce a fost de ars, a devenit cenusa. S-ar putea sa descoperi intr-o zi tot acest jurnal de doliu si sa ti se para un nimic, pentru ca probabil asa este. One more lost battle, one more piece of me i lost. The biggest. The beautiful mirror that used to turn black into white and fog into pure light. Poate ca m-am refacut din bucati de multe ori, poate ca m-ai ajutat de tot atatea ori, dar caramizile despre care vorbeai candva au ars astazi. You used to say those things that made me feel safe. And happy. You never knew that. Spuneai candva ca te fac o persoana mai buna...cum a ramas cu asta? Ai impartit matematic si hiperexact toate gandurile tale, le-ai adunat si au dat cu minus. Ai cautat cu lupa motivul perfect sa pleci si pana la urma ai creat cea mai urata poveste. Si stii ce e mai trist? Ca inca nu intelegi ca mereu a fost despre tine. Si ca teama mea a fost indreptatita si ca aripile zmeului s-au rupt pentru ca l-am inaltat prea sus. I put you up in the sky and now you're not coming down. Daca era o competitie, ai fi fost intradevar un premiu frumos, dar n-a fost. Daca era un razboi, as fi avut arme si strategii, dar n-am avut. Daca as fi putut, as fi plecat pentru a-ti lasa aer si spatiu. As fi putut poate sa tac..si sa te mint. Si intr-o zi sa ma simt atat de departe din cauza tuturor lucrurilor suprimate, incat sa nu ma mai vezi. Poate era mai bine..nu ti-as fi lipsit. Dar am sperat ca ti-as lipsi si ca imi va parea rau daca am pierde asta..
Asa ca azi nu mai am nici scuze...nici pareri de rau. As vrea sa mai simt ceva dar nu...port haotic un gol dupa mine si incerc sa il umplu cu nimic. Mi-as dori sa am macar cuvinte, dar s-au transformat acum intr-un morman de litere strambe. Cum nu o sa dispara toate astea si cum daca as mai avea o viata, as lupta la fel pentru tine, zicandu-mi ca esti singura fiinta pentru care nu am compromisuri...nu am cu ce sa te intorc si nici nu imi doresc. Nu mai esti, sau poate nu ai fost niciodata ceea ce am vazut eu. Dar daca intr-o zi vei vrea sa redevii singura ratiune pentru care sa-mi doresc sa fiu mai buna, singurul om caruia i-as incredinta viata pentru ca ar trai-o mai frumos, constiinta si realitatea...fa ceea ce trebuie sa faci. Dovedeste ca nu esti doar un program cu rezultate binare, ci My Person.
Nu am nevoie de tine aici cand o sa imi fie greu, daca lipsa ta va deveni suportabila e un semn ca restul nu sunt probleme. Am nevoie de tine aici pentru ca, daca intr-o zi o sa fiu fericita...ca sa simt asta v-a trebui sa o impart cu tine.

Drum bun.

Casa.

Maybe there is a reason . Poate exista, cu siguranta, un motiv pentru care pleaca. Pentru ca nu meriti suficient, pentru ca nu contezi destul, pentru ca trebuia mai mult. Si incerci sa gasesti cauza, sau sa supracompensezi de fiecare data. Sa stergi praful mai des, sa aerisesti larg sau sa nu mai lasi patul nefacut dimineata. Dupa fiecare pierdere, reusesti cumva ca in locul unei vaze sa potrivesti o masina de scris, in locul unei oglinzi, un balansoar, in locul unui pat, un cub. Rearanjezi haotic spatiul asta de fiecare data, chinuindu-te ca incaperea ta sa arate a casa chiar si atunci cand tot decorul aduce a un magazin de mobila. Sunt dati in care raman locuri goale si incerci sa te bucuri amar zicand ca aveai nevoie de spatiu si asa erau prea inghesuite toate acolo...petreci asa ani de zile, intr-o permanenta restaurare a propiei case, bucurandu-te nespus de perioadele in care ajungand acasa si inchizand usa, gasesti aceleasi lucruri in acelasi loc ca acum doua zile cand ai plecat. Unele ai incercat chiar sa le prinzi de perete si au plecat cu tot cu el...ai privit zile intregi la haul ala si la urma de ciment lasata in urma si ai zidit peretele din nou, asteptand luni de zile sa se usuce. Te-ai temut mai apoi sa pui ceva in locul cu pricina, de teama sa nu ramai iar cu casa in trei pereti...ai gasit o perna imensa care si-a gasit locul acolo si erai multumit ca totul este la locul lui. Aveai pana la urma unde sa dormi, sa mananci, un loc primitor unde sa iti bei noptile si sa iti fumezi zilele. Te mai loveai stangace de colturile patului uneori, dar pana la urma era vina ta. Cine te-a pus sa nu aprinzi lumina? In tot vacarmul asta nemarginit, intr-o zi ai adus in casa un om. Stupoare. Ceva nou. Aveai pana acum tablouri care erau acolo de cand te stii si oglinzi care plecau si veneau, lampi si perdele, le iubeai pe fiecare in parte dar cum urma sa te descurci acum cu un om? Si nici macar nu te-ai temut ca va muta ceva de acolo pentru a-si face loc. Nu ocupa spatiul dar stia sa deschisa usa mult mai bine decat restul. Putea literalmente sa plece oricand, chiar si cand tu nu erai acasa. Curios pentru tine, nu a trebuit sa scoti nimic, pentru ca isi gasea singur locul. Ai descoperit incet incet sentimentul ca atunci cand inchizi usa casei, sa spui firescul buna seara. Sa aprinzi o tigara cu cineva si mai mult...sa aiba cine sa te ajute sa rearanjezi atunci cand a trebuit sa scoti un covor care aduna prea mult praf. Dar si covoarele si usile si lampile, chiar si peretii, i-ai putut muta si singur pana acum. Ce ai sa faci cand, conform ciclului peren al plecarilor, va disparea omul? Invatasesi pana acum sa geometrizezi totul pentru a dormi impacat chiar si intr-un anticariat, cum vei geometriza spatiul ocupat de om?...daca dulapul a plecat cu un perete..omul nu iti va mai lasa decat niste mobila veche, plouata, pe o podea arsa de soare. Asa ca, naiv exponent al greselii, transforma te rog si omul in cea mai alba statuie de sticla si gaseste-i un loc langa geam. Astfel, la momentul pe care nu il astepti, dar stii ca va veni, vei avea doar cativa centimetri patrati lipsa si nu o casa goala, fara acoperis si ferestre...

Comert cu tine insuti

Tigari si cafea intr-o cafenea inzapezita, dupa o zi buna a unui om prost. Nu, nu prost, prost facut. Cu toate piesele si suruburile la locul lui si totusi functionand prost. Cu suruburile stranse si totusi scartaind din toate incheieturile. Functionam asa zi dupa zi, purtand dupa noi tot felul de defecte de fabricatie, la un randament eficient si unanim aceptat de societate, iar cand inchidem usa casei seara, cautam surubelnite si vaselina sa carpim fara noima cate ceva, pentru a doua zi. Zi dupa zi, acelasi ciclu ieftin de perfectiune, morala si rigori, pentru ca seara, cand lasi carjele la usa, tot ceea ce ramane sa fie un morman de lemne ude...cuvinte fara noima. Apogeul dictatorial si triumfator al acestui algoritm mecanic este planificarea simtirilor..Trocul de trairi, astfel incat sa le incadrezi in parametri minimalisti ai normelor proprii, amestecate cu cele sociale. Este un triumf. Niciodata prea mare pretul, desi pe muchie de cutit. Gasesti solutia aruncarii la primul cos a unei obsesii compulsive, aruncandu-te calculat dar legat la ochi, sperand ca ai prins bine coarda, in alta. Ieftina dar veche, puternica in trecut dar ramasa pana in prezent o batalie de orgolii necastigata. Stii ca mereu mandria te va ajuta, pentru ca stie ca va avea si ea de castigat. Si te trezesti intr-o dimineata realizand ca te folosesti murdar si constient de golul ramas in loc de suflet, pentru a sterge ceea ce este gresit in cap. Sortii ironici dovedesc faptul ca esti si mandru de asta, ca te bucuri ca ai reusit, cu ajutorul atator experiente anterioare, sa manipulezi jumatatea ta inconstienta. Pretul platit, indiferent cat este de mare comparativ cu ceea ce primesti, il platesti doar tu. Si daca te va lasa falit, nu vei spune nimanui...dar vei stii ca l-ai platit singur. Asa ca sarbatoresti in liniste cum ti-ai vandut sufletul unui anonim, pentru a nu fi nevoit sa il faci cadou intr-o cutie ce nu va fi deschisa niciodata, ambalata cu gandurile altora, cu o felicitare scrisa de un orb pe o hartie subtire. Si toate astea le gandesti inainte de a ajunge acasa, unde o sa strangi din nou suruburile , o sa dai din nou cu lac peste rugina, plictisit si obosit de rutina, multumit insa de confortul pe care ti-l asigura predictibilitatea propriei simtiri.

Multe litere pentru un singur cuvant.

Intentionam sa scriu asta pe hartie, dar presupunea o logistica prea complexa a evenimentului. Chiar e" brain surgery " tot ce se intampla si e un fenomen care ma depaseste si probabil tocmai de asta si datorita faptului ca sunt control freak, i am scared and react like a child. Pentru ca dincolo de a-mi fi prietena, colega si asociata de barfica, esti omul Acela. Care? O sa insir aici o sumedenie de clisee fiecare in parte, dar care cumulate, sunt fucking awesome. Imi alearga brownian tot felul de lucruri prin cap si nu stiu pe care sa le scot mai repede..persoana cu care vrei sa imparti cele mai frumoase si cele mai urate lucruri, cea care te face sa te intorci de la usa pentru ca ai rochia sifonata si cea despre care te intrebi cand faci ceva daca ar aproba ceea ce faci. Cea a carei privire o cauti atunci cand spui ceva si cu care vrei sa imparti ultima prajitura pe care ai descoperito. Cea pentru care chiar l-ai lasa pe damon sa astepte la usa, pentru ca nu ti-ai terminat tigarica si barfica. Cea in fatza careia ai admis ca esti o persoana de kkt, doar pentru a simti ca cineva te accepta si iubeste si asa cum esti, mentally fucked up si care este in acelasi timp, etalonul sintagmei: intreg la cap. Cea care daca iti zice " nu sunt de acord" s-ar putea sa iti si schimbe parerea, desi de regula esti cel mai incapatzanat catar din ograda primariei. Cea careia ai vrea sa ii spui multe lucruri, dar ti se pare ca e rece si ti-e frica sa nu te respinga. Aceeasi pentru care mergi la olimpiada in fiecare zi, pentru a strange un teanc de diplome cat mai mare ca, urcandu-te pe ele, sa poti fi la aceeasi inaltime cu ea. Cea care desi nu e ceea ce vrei, e ceea ce ai nevoie. Cea pe care ai putea sa o lasi o zi , o luna, un an, sa iti traiasca viata si ai fi ferm convinsa ca i-ar iesi mai bine decat iti iese tie. Cea care desi nu te intelege , te sprijina. Dar de la care, in acelasi timp, trebuie sa ceri ca sa primesti si asta te scoate din minti. Pentru ca mai apoi cand ceri , sa primesti inzecit. Cea pentru care intri random in magazine si cumperi prostii, pentru ca iti place sa o vezi cum se bucura la prostioare. Cea care atunci cand te cearta, ai crede doar ca vrea sa iti dea cea mai modesta sugestie, facandu-te in acelasi timp sa te duci singura la coltul tau, pentru ca stii ca meriti. Cea de la care atunci cand scoti ceva sensibil, te face sa te simti the best person u've ever been. Cea care te face sa te simti sigura chiar si la mii de km de casa, intr-o lume in care nu ai pleca niciodata singura. Si tot cea pe care nu ai imparti-o cu nimeni, pentru ca e prea awesome si pentru ca vrei sa ai parte de toata prietenia ei. Si lista poate continua infinit. Si cand totul pare sa fie perfect, a gandi la fel si a spune acelasi lucru in acelasi timp, poate deveni un dezavantaj. Pentru ca te dezbraci de fiecare minciuna care te face puternica si implacabila si ramai un ghem incalcit de linii desenat de un copil la gradinita, plin de impulsuri, capricii si frustrari, despre care stii ca ea deja stie. Iar in pacatul asta prostesc, legea compensatiei decide sa iti dea o lectie. Despre ce? Despre lucruri pe care nici nu vrei sa le pui in cuvinte, dar care sunt repercursiunile atitudinii unui copil caruia ii plac jucariile shiny, cu piese multe si suruburi mici, pentru care nu ai surubelnita.
So, dear best friend i always wanted to have,
Daca intradevar consideri ca macar 5 lucruri din ce am enumerat eu mai sus sunt adevarate si pt tn, meet me halfway. Acolo unde vom spune lucrurilor pe nume si we're gonna fight the shadows impreuna, in paharele alea negre. In care eu las impulsivitatea si capriciile prostesti, egoismul si i fight my deamons. Si in care tu inveti sa accepti ca esti om si ca things fucking happen si in care ma lasi sa fiu acolo. Si nu pentru ca nu ar avea cine sa fie acolo, ai oameni mult mai minunati si mai merituosi langa tine, ci pentru ca i've been there and done that. In my twisted stupid way, i've managed, poor but still, fucked up situations. Nu spun vreodata ca am ce sa te invat, ci ca iti pot expune, retrospectiv, un sir de evenimente. Daca e ceva la care am un doctorat magna cum laude, alea sunt situatiile incerte si fucked up stories. Si jur ca indiferent despre ce e vorba si indiferent cat de irelevanta ca obiectivitate/subiectivitate in functie de implicarea mea personala ai crede ca pot fi, atunci cand e vorba de tine, lucrurile se separa firesc intre tine si restul.
Cand vei realiza ca nu prea sunt lucruri mai presus de tine decat in scurte momente de delir din care imi revin repede, vei vedea ca desi nu iti pot da armele sa lupti pentru razboi, pot macar sa fiu in spatele tau. Chiar daca tu ai arme chimice si biologice si eu inca ma joc cu tunul si bombele, i'll always give up fighting my own war, if you are in danger in yours. Sunt putine probleme pe care le pot avea de care sa nu uit daca tu ai una, sa le las balta si sa mergem la un vin lung sa povestim despre cum luna e verde.
Nu cred ca este cazul sa renunt la asta desi pana la tine poate as fi facut-o pentru ca uneori ma depaseste. Vreau sa fii convinsa ca solutia nu este sa te macini pe tine pentru a fi supportive cu mine, pentru ca eu am dileme la un minut, tu o data la un an lumina. Si chiar daca coincid, minutul meu oricat de etern ar fi el, e un minut. Si in urmatorul minut sar putea sa fiu brand new iar in urmatorul nu. My flaws follow a random flow, dar asta e valabil doar pt mine cu mine. Chiar stiu sa merg si drept, daca o fac pentru altii. Nu face greseala mea, nu incerca sa play the cool one, doar pt a fi supportive cu altii. Sau oricum nu cu mine. Pt k dincolo de my wayward moods, daca e realmente ceva ce ma face sa ma simt last person on Earth, este sa stiu ca tie iti este greu din cauza mea. I need to be woken up to reality and i know how to handle stupid flaws. But i would't know how to handle another loss. Or at least not this one. Si nu ma refer la faptul ca nu o sa mai punem mana pe aceeasi pantofi in magazine, ci la faptul ca o sa stiu ca nu o sa mai vrei sa fiu acolo pt tn, la un an lumina cand tu o sa ai nevoie. Mai stupid este ca am desfasurat firul asta in memorie si am zis ca se intampla doar in lumea mea si ca in a ta ar fi imposibil. Asa ca trage draperiile si deschide usa, pentru Dumnezeu, si promit ca nu o sa judec ca ai hainele pe jos prin camera si nici nu sa calc pe nimic din drumul de la usa pana la paharele cu vin.
Si poate ca dimineata o sa ti se para ca sunt drama Queen si poate ca si mie daca as citi asta inainte sa ii dau post si sa iti dau share la link. Dar citesteo cu mintea de dimineatza si cu gandurile de aseara.

To Winnie,
From Piglet.

Miss while there is hope to end the missing.

Sa iti fie dor. Sa iti lipseasca sfasietor, sa te trezesti visand, trist si neimpacat cu lipsa. Sa vrei si sa speri. Sa bei de dor, sa plangi. Sa faci toate astea cat inca la sfarsitul zilei exista speranta ca dorul va lua sfarsit intr-o dimineata. Pentru ca atunci cand timpul se termina, dorul ramane o socoteala neincheiata cu viata. Knd ceasul se opreste si nu il poti scoate de la mana si te tot uiti sperand ca a mai trecut un minut pana la fix, cand va trece dorul. Si apoi se sparge sticla ceasului si nu mai stii nici macar cat era cand sa oprit. Golul ala neumplut pe kre ei toti il definesc ca dor, nu mai trece. Si il tot inghesui cu amintiri si il calci in picioare cu zambete. Ploaia iti uda gandurile si vrei ca atunci cand se va opri sa rasara si capatul dorului. Nu..dorul nu mai trece. Si vrei sa fii trist, poate vei scoate toata viata si o vei face un mal de asteptare. Apoi sa fii fericit si sa te prefaci intr-o mare de inchipuiri ale unui alt final. Si la sfarsit nu faci decat un mal de prostii. Si dupa toate astea, nu mai ai decat o groapa de scenarii proaste pentru un sfarsit bun, inecate in vinovatzia urmatoarei zile bune. Pentru fiecare moment in care uiti de dor,  rupi cate o aripa. Degeaba, oricum sunt cazute toate. 

hell night

Cand am venit sa te iau din grota aia cu muzica si prafuri unde te-ai ascuns, erai marmura vie, te caram aproape in brate, o mana de om, multe sticle de whiskey si un coffeshop, toate in acelasi corp, de care un chip atat de furmos isi batuse joc.

Te asezam in mashina ca pe un copil si-mi era teama sa pun frana pentru ca te puteai sparge in mii de prafuri. Daca pentru tine a existat vreodata infernul, acela a fost fix intre cei patru pereti ai camerei tale. Papusa fara sfori erai. Spuneai mereu, monoton si printre lacrimi, ca ti-au fost furate sforile. Nu, nu ti-au fost, ti le-a furat. Si dupa felul in care arati, le-a ars si nu a intors capul inapoi. Drumul pana la baie ti se parea raul Styx iar eu eram luntrea lui Charon. Ca de obicei. Cand te-am dezbracat, cautam de frica urme de ace pe pielea ta. Scapasesi! cum de la tine nu reuseam sa scot decat un chip livid si  bradipnee… am fost nevoita sa deduc si ce puteai sa fi luat incat sa ajungi asa. Pe camasa alba, aveai pe manseta ceva praf..pe cheia de la mashina la fel. Pastile, deci. Dupa numarul de varsaturi, le amestecasesi cu mult alcool. Maini reci si tremor, buze vinete si ochi pierduti. Cearcanele care iti fac aura pentru ochii negrii te fac mai real decat esti de obicei. Inca un zeu coborat, inca un intangibil atins. Perfectiunea cu defecte statea intinsa in cearceafuri albe, aproape ca un copil. Inca cereai de baut. Deloc surprins de refuzul meu si cu un ultim zambet ai incercat sa ma convingi. Nope. Asteptam langa tine sa adormi, in speranta ca te vei linisti dar nu. Atipeai in bratzele mele si tot eu te trezeam atunci cand plangeai prea tare in somn sau atunci cand tremurai. Tresareai, ma strangeai de mana si imi evitai privirea. Era posibil? Da. 

this is not a story about me and you...not even him...or him. this is just a story about a girl. spune-i cum vrei: cantec prost, sfori rupte sau BAD for love.
de ce tu ala rau? was it supposed to be me? jamais...
happy ending'urile sunt pentru prosti...opriri temporare ale cursului firesc catre un final prost.